Zorii Inimii

Deseori mintea mea nu poate să doarmă deoarece inima își caută sensul la ora 3 dimineața, de aceea am ales să numesc această rubrică „Zorii Inimii”. Uneori inima îmi vorbește cu un glas subțire și încet încât trebuie să fiu foarte atentă atunci când îmi spune ceva, alte ori vorbește atât de tare și este imposibil să o ignor. Deseori prefer acel glas duios și blând care nu e atât de aprins în a-mi spune o multitudine de lucruri și care mă lasă să dorm noaptea, dar rareori se întâmplă să am bafta asta căci trăiesc cu o inimă curioasă care m-a făcut o pasăre de noapte.

Uneori nu vreau să îi mai aud glasul căci mă copleșește. Îmi simt inima grea care îmi transmite semnale de genul: „Scrie!”, „Ascultă-mă!”, „Am ceva să-ți spun!”.

- E târziu și vreau să dorm, îi răspund somnoroasă.

- Iar privești cu ochii de carne. Privește cu ochii mei și vei realiza că e devreme.

Cât de nonșalantă poate să fie! Mă ridic, îmi iau caietul în mâini și notez. Mă trezesc obosită în fiecare după-amiază, dar împăcată căci șoaptele pe care mi le rostește inima îmi clădesc sufletul. Am invitat un prieten la un moment dat în sufrageria inimii mele și nu a mai plecat niciodată. Ce prietenie frumoasă s-a legat între noi! Cum de mă cunoaște atât de bine? În fiecare seară ne așezăm pe canapea și povestim. Îi spun tot ce simt, tot ce trăiesc, ce mă doare și mă îngrijorează. Dacă nu am crezut până acum în Dumnezeu, atunci sunt sigură că acum există. Sau am început să vorbesc singură? Ce altă voce m-ar susține atât de mult? Și inima asta care odată era plină de durere și sătulă să mai bată degeaba, și-a găsit un rost acum.

M-am obișnuit să lucrez cu mine în întuneric, unde nu mă vede nimeni. Îmi era frică de beznă, de necunoscut, de tot ce mă putea lua prin surprindere și nu puteam controla. A venit momentul să descopăr partea întunecată a ceea ce sunt de fapt. Am aprins acest chibrit al speranței în inima mea și am descoperit fiecare colț mucegăit de teama zilei de mâine, teama de a pierde pe cineva drag, deznădejde și dezamăgire, ură și reproșuri. Lucrez și lucrez până inima mea devine acel loc pe care mulți îl numesc „acasă”. Îmi zugrăvesc pereții inimii cu încredere și putere fără să îi mânjesc cu pete de deznădejde. Totul e curat într-un loc în care sinceritatea atârnă de candelabru pentru că oricât am încerca să astupăm mizeria sub preș, mereu va ieși la iveală. Pe cine încercăm totuși să păcălim? Persoanele pe care le primim cu brațele deschise în odaia inimii noastre și care la prima vedere ne văd fără cusur până ies la vedere monștrii de sub pat? Nu! Sunt persoane pe care le primim în inima noastră care reușesc să ne arate mizeria pe care obișnuim să o acoperim în loc să o curățăm. Odată ce suntem sinceri cu noi și cu ceea ce suntem, nu vom mai fi surprinși când dăm la o parte covorul și vedem praful adunat. Atunci luăm mătura în mâini și curățăm. Mereu va trebui să ne curățăm sufletul, la fel cum trebuie să curățăm și o casă. Praful se așterne, trebuie șters.

Ce viață realizată numai din comparații! Privim realitatea ca ceva de sine stătător și prea puțin căutăm să facem legături cu viața pe care o trăim în interiorul nostru. Atât de simplu și totuși atât de complicat! E târziu deja! Închid caietul și sting lumina. Noaptea asta e o muză și un mister! Descopăr înțelepciune în razele acestea clarobscure ce pătrund prin geam. Liniștea nopții mă găsește tot aici, scriind.