Tainica artă a scrisului

Șir de cuvinte îmbrăcat în mărgăritare, câtă sevă într-o frază! Căci foaia îmi este pânza, penița îmi este pensula, iar viața îmi este muza. Această artă de neprețuit care dăinuie de secole, care a învins istoria prin statornicia sa. Epistole pline de adevăr care au devenit cheia spre trecut, spre divinitate, spre tot ce credeam pierdut sau inexistent. Măria sa, Scrisul!

Eu nu mă consider o scriitoare, nici pe departe, și nu o să mă numesc așa până în punctul în care voi reuși să dobândesc acest statut. În momente de entuziasm mă declar o bloggeriță și o împătimită a acestei tehnici de creație. Un scriitor dă viață în cuvinte. Un scriitor îți transmite o emoție, o trăire interioară. Prin intermediul cărților am ajuns să mă cunosc cu adevărat și să scot la iveală chemarea mea. O carte înseamnă mai mult decât un obiect, o carte prin originea sa este viață. Cine scrie o carte se poate declara un pion important pe tabla de șah a timpului lăsând ceva în urma sa, o semnătură, o moștenire, o comoară! Căci lumea se dezvoltă din amprenta proprie a fiecăruia din noi.

Când citesc, lumea capătă alte culori, anumite trăiri capătă noi înțelesuri, o frază poate căpăta noi tălmăciri, și asta este frumusețea acestei arte, mereu îți lasă oportunitatea de interpretare. Magia sa constă tocmai în misterul pe care îl oferă, și cine nu iubește misterul?

Deseori am întâlnit dificultăți în exprimarea în mod verbal a ideilor și a emoțiilor pe care le simt, căci vorba este o sabie cu două tăișuri, cuvântul dat nu îl mai poți lua înapoi, nu îți mai aparține, zboară ca o frunză în bătaia vântului..nu îl mai poți recupera. Scrisul rămâne, poate fi șters și iar rescris. Am greșit! Îmi pare rău, repar, căci eu sunt stăpână pe felul în care penița dansează pe hârtie.

Multe foi mi-au cunoscut gândurile și lacrimile, multe coperți mi-au protejat secretele, iar liniștea nopții m-a găsit din nou ca altă dată, scriind. În povestea mea am ales sa fiu atât autorul, dar și personajul principal. Un autor a cărei soartă nu o cunoaște. Parcă povestea celorlalte personaje nu e atât de colorată când realizezi câtă culoare ai chiar tu. Cât de egoist și de adevărat. M-am colorat în nuanțe puternice, și nu mă simt vinovată! Căci prea des m-am hașurat cu un creion cu vârf tocit când meritam culorile primare.

Cât de speriat este acest autor a cărei poveste nu o poate desluși până la însuși punctul final, dar până când acel ceas va veni, este doar un micuț dumnezeu peste foile deja scrise, peste capitolele încheiate, la care se reîntoarce iar și iar...cu gândul.