Relația mea cu Dumnezeu

Presimt că acest articol o să fie unul destul de lung pentru că am multe să vă povestesc. Cu toate că în alte articole am mai amintit faptul că sunt o persoană creștină, nu am descris niciodată drumul pe care l-am parcurs ca să ajung în această postură. Țin să fac un disclaimer înainte de a intra în pâinea articolului deoarece nu vreau ca unele persoane să creadă că denigrez într-un fel sau altul o anumită religie, tot ce scriu este strict bazat pe experiența mea de viață și scopul nu este să arunc cu noroi în crezul altor oameni, ci să vă povestec cum m-am dezvoltat pe partea spirituală.

Nu pot să zic că în viața mea nu au existat anumite influențe religioase până am ajuns să dezvolt o relație cu Dumnezeu deoarece știam că există o entitate pe care nu o putem vedea, dar care ne-a creat și veghează asupra noastră zi și noapte. Religia în care am crescut și în care am crezut până la vârsta de vreo 13 ani a fost cea ortodoxă. Am fost botezată de mică în mod tradițional de către părinte, nimic ieșit din comun într-o familie ortodoxă. Au fost ani în viața mea în care frecventam biserica ortodoxă cu sfințenie și mă simțeam bine în cadrul acesteia.

Când eram mică știam că vreau să am o legătură cu acest Dumnezeu atotcreator, dar voiam ca să mă bucur de viață mai întâi, să îmi trăiesc tinerețea și apoi după ce o să mă așez la casa mea să leg o prietenie cu El. Bineînțeles că planul meu nu s-a pliat cu ce avea Dumnezeu pregătit pentru mine așa că tot ce credeam a luat o întorsătură drastică și am început să frecventez o biserică penticostală. La început m-am simțit străină de tot ce se întâmpla acolo, nu eram obișnuită cu o manifestare diferită a credinței. Am învățat să îl văd pe Dumnezeu ca pe un prieten și rugăciunile mele au devenit niște conversații pline de încredere cu El. Simțeam că în sfârșit am descoperit persoana căreia îi puteam spune tot ce gândeam și îmi doream de la viață fără să mă simt stânjenită. Eram încă destul de inocentă pe drumul pe care apucasem crezând că de mână cu Dumnezeu voi fi ferită de orice încercare și singurele lacrimi care vor mai curge pe obrazul meu vor fi de fericire. Trecutul pe care îl trăisem nu era lipsit de teamă, deoarece de-a lungul copilăriei mele am experimentat anumite întâmplări pe care mulți le-ar descrie ca fiind paranormale. Odată ce am început să leg o relație cu Dumnezeu am crezut că toate aceste experiențe îngrozitoare vor dispărea, dar ce nu știam atunci era faptul că trebuia să învăț să lupt cu ele, și nu de una singură.

Am migrat din biserica în care am început să îl descopăr pe Dumnezeu la deciza familiei mele și acest lucru m-a enervat la culme. Nu mai voiam să o iau de la 0 în altă parte chiar dacă biserica în care ajunsesem m-a ajutat să mă dezvolt mai mult pe acest plan. Experiențele frumoase alături de Dumnezeu au început să vină în viața mea în abundență, mă simțeam cu adevărat împlinită, parcă și momentele grele erau mai ușor de trecut. O bună bucată de timp am dus-o așa până am început să nu mă mai rog, să iau toată relația cu Dumnezeu în mod superficial și să fac totul de capul meu, iar la 14 ani am intrat în depresie. Toate lucrurile care odată mă făceau fericită le priveam cu ură, nu îmi mai doream să vorbesc cu familia mea, toate relațiile pe care le aveam până atunci cu cei din jur începeau să se distrugă. Nopți nedormite, gânduri fără speranță, zile petrecute în singurătate, cam așa aș descrie perioada aia. Nu realizam ce fel de persoană am devenit, iar pentru toate eșecurile prin care treceam îl blamam doar pe Dumnezeu. Ajungeam să urăsc orice legătură pe care o puteam avea cu El, disprețuiam să mai merg la biserică, să aud melodii care îl glorificau, mă simțeam trădată. Nu îl mai vedeam pe Dumnezeu ca pe un prieten sau ca pe un tată, ci ca pe un dușman. Nu puteam să înțeleg de ce m-a părăsit în aceste momente groaznice, momente în care îmi doream să mor. Într-o seară mă simțeam complet devastată și secată de viață, iar acea seară s-a dovedit a fi cheia vindecării mele, momentul în care am cedat și am realizat că am ajuns în halul în care eram doar din vina mea pentru că mă credeam destul de grozavă să fac doar ce îmi place fără să mă gândesc la consecințe. Mi-am cerut iertare de la Dumnezeu și am început procesul de vindecare și de restaurare alături de El.

Dacă v-aș spune că mă consider cel mai răzvrătit copil al lui Dumnezeu, m-ați crede? La vârsta de 17 ani am luat cea mai bună decizie din viața mea, am ales să mă botez și să îl urmez pe Dumnezeu pentru totdeauna. Ziua aceea a fost plină de speranță și iubire, știam ce îmi doresc și eram determinată să îmi duc promisiunea până la sfârșit. Din nou mă simțeam în al nouălea cer, simțeam că am un viitor luminat și că nimic nu mă poate oprii. Evenimentul care m-a debusolat când am făcut 18 ani a fost să mă mut din casa părintească. Trebuia să devin mult mai responsabilă în ceea ce privește decizia mea, dar nu eram. Abia atunci am învățat să trăiesc și să văd viața cum este de fapt. Nu a fost ușor, dar pentru cine e?

Relația mea cu Dumnezeu a început să fie ca un roller coaster, căutam o modalitate prin care să țin lucrurile la un nivel stabil, dar viața e în continuă schimbare și așa suntem și noi oamenii. Ce am trăit la 12 ani nu se compară cu ce trăiesc la 19, la 2 ani de când m-am botezat, doi ani în care pot să zic sincer că nu am fost persoana care speram că voi fi când am luat decizia asta. Nu am mers mereu pe drumul drept, nu am făcut întotdeauna cele mai bune decizii și în niciun caz nu pot sta ca un exemplu demn de urmat în fața altora de vârsta mea care nu au avut oportunitatea să audă de Dumnezeu, de aceea mă simt mai vinovată ca aceste persoane. Ce mă ajută să privesc înainte cu sclipire în ochi este dragostea pe care o simt mereu când stau în prezența lui Dumnezeu. El nu e ca noi, de aceea îmi place să vorbesc despre El în articolele mele. Nu eu care vă povestesc aceste lucruri sunt de admirat că mi-am făcut curajul să recunosc că am făcut multe greșeli în viață, ci El care m-a ajutat să le îndrept.

Dacă regret că m-am botezat atât de repede? În niciun caz! Probabil nici nu mai făceam acest pas dacă nu îl făceam atunci. Toate lucrurile pe care le-am experimentat până acum au avut rolul lor în dezvoltarea mea ca om. Știu că nimic nu vine la întâmplare, iar faptul că am ales să mă botez la 17 ani a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua la acel moment.

Eu una consider că a avea o relație cu Dumnezeu nu constă doar în frecventarea unui anumit cult religios. Prea des mă mințeam că e destul să merg odată pe săptămână la biserică pentru a mă simți împăcată că a trecut săptămâna și am făcut ceva și pentru Dumnezeu. Nimic mai fals! Cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut alături de Dumnezeu au fost cele în care m-am dedicat nesilită de nimeni în a-l cunoaște. Nu mai țineam scorul faptelor bune pe care le făceam, nu mai număram câte capitole am citit din Biblie într-o zi și nu mă mai vedeam îngâmfată în marea de păcate pe care le făceam zilnic. Odată ce am lăsat la o parte toate frazele de genul „Așa se cuvine să te comporți” am aflat cu adevărat cum trebuie să fiu.

Și da, greșim în fiecare zi și ne simțim teribil că iarăși l-am vorbit de rău pe Xulescu fără să îi cunoaștem povestea, dar odată ce ne cerem iertare pentru o anumită faptă și chiar ne pare rău pentru ce am făcut sigur o să fim iertați. Eu nu cred într-un Dumnezeu bătrân și țâfnos care e gata să mă pedepsească atunci când greșesc, ci cred într-un Dumnezeu ocrotitor care mă ia de mână și mă ajută să merg mai departe.

Ca să fac o concluzie a ceea ce am scris mai sus, cred că e vital să avem o relație bună cu Dumnezeu, și nu vreau ca acest articol să pară o predică luată de nu știu unde. Viața pe care am trăit-o și pe care o trăiesc nimeni nu poate să o descrie mai bine ca mine, iar remediul meu în momentele agonizante a fost doar Dumnezeu care a știut să mă ajute mai bine ca oamenii, să mă liniștească mai bine ca oricine și în preajma căruia toată viața a căpătat sens. Un Dumnezeu care m-a iubit când eu mă uram și care mi-a dat iubirea pe care azi o am pentru mine, pentru cei din jurul meu, dar mai ales pentru El.

God bless you all!