Cum mi-am găsit vocația

Acesta e unul din articolele pe care încep să le scriu noaptea când mintea mea se liniștește de toată tensiunea de peste zi. Un subiect despre care înainte probabil nici nu voiam să aud, dar pe care acum îl îndrăgesc și mă găndesc cu speranță și încredere la el și la ce urmează să se întâmple. Astăzi o să vă împărtășesc modul prin care am reușit (în sfârșit) să îmi găsesc vocația.

Este foarte dificil să reușești în viață să faci ceea ce îți place și să și poți trăi din asta. Încă de mici copii suntem bulversați de clasica întrebare: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Am urât întrebarea asta din ficați. De unde să știu eu ce vreau să fac peste 15-20 de ani? Bineînțeles că dădeam răspunsuri gen balerină sau prințesă sau cine știe ce exemple care nu s-au pliat cu gândirea mea de peste ani. În ciclul gimnazial am știut exact că vreau să dau la filologie pentru că îmi plăcea limba română și limbile străine. Zis și făcut! Am intrat la filologie. Țin minte că o doamnă profesoara foarte amabilă din clasa a 9-a ne-a întrebat pe mine si pe colegii mei ce vrem să facem în viitor, ca să nu mai repet întrebarea de mai sus. Răspunsul meu de atunci era că vreau să devin asistent social pentru că vreau să ajut oamenii. Îmi amintesc o vorbă înțeleaptă pe care a spus-o doamna profesoară și aceea era că foarte mulți dintre cei prezenți o să se răzgândească până în clasa a 12-a și bine a zis! Până în clasa a 12-a m-am răzgândit de foarte multe ori. Am luat meseria de avocat în calcul, mai mult pentru că ai mei ar fi vrut asta pentru mine. Am renunțat și la ideea asta. Am luat în calcul turismul și să dau la geografie, am renunțat și la ideea asta. În clasa a12-a în sfârșit m-am hotărât să mă duc mai departe la psihologie. Am ținut ideea asta sus și tare în primul semestru din clasa a 12-a și apoi m-am răzgândit, la câteva luni înainte de bac. Am terminat liceul, am dat bacul, l-am luat cu notă mare și ce am făcut din impuls? Am dat la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC), departamentul de comunicare și relații publice, fără să accept să mă duc la taxă. Am picat la o diferență de 3 sutimi de la buget. În momentul ăla am crezut că îmi cade cerul în cap. Am plâns 2 zile pentru un lucru pe care l-am pus la punct in vreo 5.

După ce m-am deșteptat din eșecul suferit, m-am gândit serios la următorul pas pe care o să îl fac și de această dată mi-am pus întrebarea ce mi-a schimbat toată perspectiva: „Ce ți-ar plăcea ție să faci în viață?” M-am gândit că nu îmi place nimic și că practic nu mă pricep la nimic, dar am săpat adânc cu întrebarea asta în interiorul meu până am dat de un lucru pe care mi-ar plăcea să îl fac: să scriu. Și când am fost capabilă să îmi scot din minte părerea oamenilor și riscul de a mă face de râs, am reușit să o zic cu voce tare: vreau să îmi creez un blog în care să scriu tot ce îmi trece prin minte și iată-mă aici scriind, ceea ce părea un impuls de moment s-a transformat într-o dorință arzătoare de a posta mai des.

Ce vreau să spun cu toate astea? În 12 ani de școală nu am reușit să îmi găsesc vocația. Sistemul în care am crescut, nu ne-a învățat să ne dezvoltăm într-o ramură în care ne-ar plăcea să activăm. În școală am învățat tot felul de lucruri pe care nu le practic în viața de zi cu zi, multe lucruri nici nu mi le mai amintesc deoarece la majoritatea materiilor am învățat pentru note. De foarte multe ori ni s-au tăiat aripile prin vorbe de genul: „Nu vei reuși să câștigi bani din asta”, „Nu ești destul de bun să urmezi facultatea asta”, „Nu ești destul de inteligent” etc. Trăim într-un sistem în care de cele mai multe ori dacă nu împingi banul nu vei reuși să excelezi și acesta este un lucru foarte trist. M-am văzut în tabăra celori înfrânți de foarte multe ori, spuneam despre mine că sunt o ratată. În momentul în care nu am intrat la facultate unde mi-am dorit, nu am mai vrut să scot capul în lume, îmi era foarte rușine de eșecul meu. Bineînțeles ca familia mea m-ar fi sprijinit și dacă mergeam mai departe la taxă, dar sunt o persoană foarte încăpățânată și nu acceptam să îmi plătească cineva școlarizarea, așa că am refuzat. Iar pentru că eram sigură că o să intru unde îmi doresc, nu am adăugat și alte opțiuni așa că am eșuat cu brio. Acest lucru pentru mine a fost mai mult decât un semn că drumul meu e altul.

Când am început acest blog nu m-am gândit că o să scriu lucruri legate de Dumnezeu, cu toate că sunt o persoană creștină. Am vrut ca acest loc să fie tot ce eu însemn, tot ce nu am reușit să comunic până acum, dar fără să realizez acest roller coaster de decizii proaste, am ajuns exact în punctul în care Dumnezeu a vrut. Eu cred că în fiecare din noi arde un foc pentru ceva anume, avem o pasiune sau un talent, și cred că acest lucru nu e dat la nimereală. Am crezut că nu o să fiu în stare să fac ceva vreodată, că nu am un talent sau o chemare, că nu sunt în stare să duc trei pahare într-o mână fără să sparg măcar unul, dar uite că Dumnezeu a deschis o ușă plină de lumină. Habar nu am când sau dacă voi ajunge să trăiesc din ce fac acum, dar nici că îmi fac griji pentru asta deoarece fac în sfârșit un lucru ce îmi bucură inima, iar restul lucrurilor știu că vor veni de la sine.

Eșecurile ne împing tot mai mult pe drumul pe care trebuie să îl urmăm, chiar dacă noi încercăm să luăm alte rute. Există un plan pe care nu îl cunoaștem, dar care este perfect pentru noi deoarece nu suntem în voia sorții pe pământ. Și da, de multe ori poate fi foarte greu să acceptăm o înfrăngere, dar când vedem cât de frumos se așează lucrurile apoi, realizăm că așa este cel mai bine. Am plătit 2 zile de plâns pentru satisfacția pe care o am acum când scriu, iar dacă aș putea da timpul înapoi nu aș schimba nimic.