Cum am trecut prin depresie

Zilele astea mă simțeam fără vlagă și inspirație, doar voiam să stau pe canapea toată ziua și să nu fac nimic. Stând așa gândindu-mă ce aș putea scrie pe blog, mi-am amintit de o experiență care mi-a marcat viața. Dacă nu te-ai prins încă din titlu, astăzi vorbim despre depresie. Un mic disclaimer înainte de a intra în pâine, scriu această postare nu pentru atenție și milă ci din simpla compasiune pentru toți cei care în perioada aceasta se confruntă cu probleme de genul ăsta și poate experiența mea va putea ajuta într-un fel sau altul pe cineva pentru că știu ce înseamnă o vorbă bună adusă la momentul potrivit. Acestea fiind spuse, zic să începem!

Eu nu sunt un doctor specializat în problemele psihice și cum se tratează acestea medicamentos, de aceea nici nu o să intru în domeniul ăsta, dar știu cum astfel de probleme netratate ne afectează în mod critic din punct de vedere fizic, moral și spiritual.

Vreau să deschid puțin „Cutia Pandorei”, dacă o pot numi așa, și să vă povestesc cum a luat naștere toată problema asta și cum și-a lăsat amprenta în viața mea. Totul a început când eram în clasa a 7-a. Te întrebi acum ce fel de lucruri te pot afecta la vârsta aia, ești doar un copil, habar nu ai ce este viața, bla, bla, bla, am mai auzit asta. Majoritatea problemelor de acest gen se instalează de obicei în perioada pubertății când în viața fiecăruia din noi apar tot felul de schimbări și devenim foarte vulnerabili. Pentru mine perioada asta a fost cea mai groaznică din tot ce am trăit până acum. În mintea mea au început să se declanșeze tot felul de lucruri care până atunci nu le realizam dar care aveau să zguduie tot ce credeam până în acel moment. Începeam să mă simt diferită de cei de vârsta mea din cauza unor probleme ce au avut loc în familia mea, nu mă simțeam destul de bună și încercam să pozez mereu într-o lumină pozitivă, mințindu-mă că sunt bine deși nu eram. Dacă m-ai fi cunoscut în perioadă aceea ai fi zis că fata asta nu este tristă niciodată deoarece râdeam mereu, îi făceam pe cei din jur să se simtă bine ca să nu arăt ce simt de fapt, dar pe cât de mult râdeam ziua, pe atât de mult plângeam noaptea. Acest fel de a mă comporta mă sabota fără să îmi dau seama până în punctul în care nu mai puteam ascunde ce se întâmpla cu mine.

Clasa a 8-a a atins apogeul în ceea ce privește depresia prin care treceam. Mă închideam mereu în cameră, nu vorbeam aproape cu nimeni și ascultam muzică ce accentua starea de tristețe în care mă aflam. Ajunsesem în punctul în care nu credeam că voi mai putea ieși din depresie. Greșeala cea mai mare pe care am făcut-o a fost să aleg să nu vorbesc cu absolut nimeni despre asta. Îmi vedeam membrii familiei ca pe niște dușmani care doar vor să îmi facă și mai mult rău, fără să observ câtă suferință le provocam prin simplul fapt că nu îi lăsam să mă ajute. Totodată în perioada asta am început să dezvolt pasiunea mea pentru scris. Toată durerea îmi era relatată într-un caiet pe care îl țineam bine ascuns ca nimeni să nu îl citească niciodată. Scriam tot felul de scrisori adresate tuturor persoanelor pe care le iubeam în care îmi ceream iertare pentru tot răul produs. În momentul acela s-a instalat în mintea mea prima idee de a-mi lua viața. Când am ajuns în cel mai critic punct din toată experiența, fiind pregătită să renunț la tot și la toate și să mă declar învinsă de situație, în viața mea a venit o licărire de speranță și acela a fost momentul în care am ales să nu mai lupt singură, era momentul în care am căzut în genunchi și m-am rugat. Să nu credeți acum că eram o persoană evlavioasă, nici pe departe, dar atunci am realizat că nimeni în lumea asta nu mă poate ajuta cum poate Dumnezeu. Acum sunt o persoană creștină, atunci nu prea mă puteam numi așa deoarece nu aveam o relație cu Dumnezeu.

Din punctul ăsta a început procesul de vindecare, moment în care i-am spus lui Dumnezeu tot ce se întâmplă cu mine și că nu mai pot duce povara asta. Am reușit să dorm o noapte întreagă după luni de nopți în care dormeam câteva ore, coșmarurile încet s-au rărit și am început să mă simt mult mai bine. Am început să vorbesc cu familia mea despre felul în care mă simt și am primit toată suținerea de care aveam nevoie, pentru că indiferent de toate certurile și neînțelegerile, nu te iubește nimeni mai mult decât familia. Încet mă puneam pe picioare, simțeam din nou bucuria de a trăi. Dacă mai am probleme cu depresia? Simt că este o luptă pe care va trebui să o duc toată viața, dar știu că nu e o luptă pe care o duc singură. În viață mereu vom avea de luptat, dar orice experiență negativă ne face mult mai puternici (o să scriu un articol separat despre asta).

Scopul pentru care am ales să împărtășesc în mod public acest pasaj din viața mea este pentru că nu știu cine îmi citește blogul și nu știu cine se confruntă cu depresia acum, dar dacă am ajutat o singură persoană cu ce am scris aici atunci mă declar mulțumită și împăcată.

Doresc să închei acest articol cu ideea că nu suntem singuri și nu suntem lăsați în voia sorții și indiferent de ce problemă am întâmpina, trebuie să avem curajul să o spunem cuiva, poate familiei, sau unui prieten de încredere, sau chiar unui psiholog dacă simțim nevoia, dar cea mai bună trimitere pe care v-o pot face este către Dumnezeu, el știe mai bine.

God bless you all!