Creionul roșu

Aș vrea să pot spune cu voce tare că ce simt este ceva trecător, ceva ce o să uit în timp, ceva ce nu va mai trebui explicat. Cu cât încerc să îmi întipăresc în minte această idee, cu atât mai mult mă întreb dacă acesta este lucrul pe care mi-l doresc. Îmi doresc să uit? Să spun că un nou capitol a început? Să spun ca amintirea va trece și tot ce va rămâne din ea va fi doar o adiere îmbătătoare a unei zile de primăvară târzie?

Dacă am putea trăi fără inimă, oare am alege să ne scăpăm de ea? Oare unde s-ar mai incuba iubirea? Dar unde ar mai sta durerea? Chiar ne putem păcăli cu ideea că raționalismul ar rămâne indistructibil în această ipostază? O lume controlată de realism, de ceea ce putem ține în mâini și de ceea ce putem vedea cu ochii. O lume fără culori care moare în fiecare zi, o lume care nu poate privi mai departe de orizont sau de stele, o lume ce nu are imaginație ci doar o imagine de ansamblu pe care o vede iar și iar și pe care o analizează până la epuizare. Ai vrea să trăiești în această lume? Ți-ai dori să nu mai simți durerea, dar în același timp să nu mai poți simți nici iubirea? Se merită să plătești acest preț? Să cumperi o lume fără culoare și viață, doar pentru că îți este frică să dai ochii cu suferința. Oare o lume subjugată de raționalism nu este însăși o suferință?

Unde au dispărut toți visătorii? Toți aceia care credeau că pot zbura printre stele fără navetă. Aceia care nu și-au îngrădit sufletul cu barierele impuse de niște oameni care își închid ochii doar când dorm sau când mor. Dacă mâine ar fi ultima ta zi ai avea remușcarea unor dorințe neîmplinite? Te-ai uita cu părere de rău la tot ce ai agonisit cu atâta înverșunare fără să realizezi că ai uitat să trăiești, să respiri, să iubești? Înșelătoare este această fantezie în care trăim!

Dacă ar fi să aleg o singură culoare cu care să îmi colorez viața, cu siguranță aș alege culoarea roșie. De ce nu roz? O viață colorată doar în roz, în fericire, unicorni și curcubee. De ce mi-aș dori o viață în care orice aș decide ar fi o reușită? O viață în care nu pot să îmi asum riscuri e o viață plictisitoare, o viață care nu prezintă un interes pentru mine. Dar roșul e putere, e iubire, e durere și viață. Deci dă-mi creionul roșu în mână să-mi trasez drumul! Dar lumea asta reprezintă o paletă largă de culori. Uneori vedeam mai mult negru când aveam ochii larg deschiși și priveam în jurul meu. Bâjbâiam prin întuneric chiar dacă nu era noapte. Ce nu înțelegeam până acum era faptul că aveam această năframă pe ochi pe care puteam să o dau jos oricând, dar îmi era frică. De cine îmi era frică? De oameni? De judecată? Nu. Îmi era frică de mine, să mă privesc în oglindă și să realizez că viața asta este prea scurtă pentru a-mi pune un petic pe ochi ca să nu văd drumul pe care trebuie să îl parcurg. E înfricoșător și frumos în același timp! Adrenalina mă împinge tot mai aproape de el. Așteaptă să mă încalț cu încredere și apoi pornim. Am luat și creionul roșu cu mine, ne apucăm de treabă!

Am cunoscut iubire, am cunoscut ură, am cunoscut speranță și deznădejde, succes și eșec și totuși nu pot decât să fiu mulțumitoare că am gustat atât din fericire cât și din tristețe. Prețuiesc viața mai mult ca niciodată până acum căci am învățat să o colorez în nuanțele creionului roșu. Dar ce știu eu? Iar vorbesc cu mine.