Învingător sau învins?

Am trăit o bună parte din viața mea cu gândul că cineva va trebui să vină să deslușească misterul din mintea mea. Toată povara unei persoane instabile emoțional să fie transferată în spatele unei alte persoane ca să fim doi triști defecți. Cât trăiești înveți, crescând și văzând lumea cu proprii ochi descoperi că nimeni nu e obligat să își jertfească libertatea sau integritatea pentru a te salva, iar în acest caz, ce faci? Ai două opțiuni: poți alege să îți plângi de milă că trebuie să îți rezolvi problemele fără ajutorul celor din jur sau să iei acțiune și să devi stăpân pe propria viață. Și cu această premiză intrăm în subiectul articolului de azi.

Nu am dus cea mai normală copilărie (am mai vorbit despre asta), iar acest lucru m-a făcut să cred că viața a fost nedreaptă cu mine și că nu am atâtea oportunități precum au alți tineri de vârsta mea. Îmi căutam scuze să pozez în personajul victimei grav rănite și nedreptățite ca și când aș fi pierdut totul de pe lume. Da, nu am avut cel mai promițător start, dar acest lucru nu trebuie să îmi dicteze întregul destin (iar vorbesc cu mine).

Scuzele reprezintă cea mai ușoară metodă de a ne sabota existența. Stăm și ne uităm la alții cum reușesc să își atingă idealurile și ne mirăm de ce noi nu reușim să ajunge în punctul mult visat. Și uite și de ce! Doar visăm la lucrurile pe care ni le dorim în loc să muncim pentru a le materializa. Nu este o matematică atât de complicată, dar ne place să îngreunăm datele problemei cu scuze care să justifice frica sau lipsa de chef de care suferim.

Deseori nu îmi vine să scriu absolut nimic deoarece mă las descurajată de numărul mic de oameni care urmăresc blogul și îmi vine să îmi bag piciorul în toate și să renunț, să mă reprofilez și să încerc să fac altceva, dar până când cifra persoanelor care citesc articolele este diferită de 0 atunci înseamnă că mai am pentru ce să lupt. Am acest citat în minte cam de când m-am apucat de scris articole, nu mai știu exact cum era redat sau unde l-am văzut, dar spunea ceva de genul: „Primul pas spre eșec este gândul de a renunța”. Nimeni nu a spus că o să fie ușor, iar acest lucru trebuie să îl avem fiecare în vedere atunci când ne decidem să urmăm o anumită profesie. Cele mai bune lucruri se lasă așteptate, iar orice construcție bine-finisată necesită mult timp și muncă.

Am învățat să nu mai privesc deznădăjduită înspre obstacolele care apar în calea atingerii idealului ci să iau orice eșec ca pe o nouă oportunitate de a încerca din nou. M-am ambiționat încă din școală să îmi transform nota proastă în ceva bun, să muncesc ca să schimb rezultatul final, iar când mi se oferă ocazia să fac mai bine. Multe persoane dau cu piciorul la șansa de a tranforma eșecul în victorie doar pentru că se tem că poate vor eșua din nou. Cele mai mari regrete pe care le am în viață sunt acelea legate de lucrurile pe care am ales să nu le fac de frica eșecului. Poate nu putem schimba trecutul, dar putem învăța din el ca să ne îmbunătățim prezentul și viitorul.

Cine știe câte persoane au pornit la fel ca mine de încrezători pe drumul înspre visul lor, iar când s-au lovit de primul obstacol au renunțat. Îmi place să fiu această persoană care dacă i se trântește o ușă în față intră pe geam, iar dacă și geamul este închis intru pe horn și tot fac cumva să îmi ating idealul. Indiferent cât de nasol e startul în viață al fiecăruia dintre noi, alegerea de a fi un învingător sau un învins e o alegere pe care o facem fiecare pentru noi înșine. Întrebarea pe care ți-o lansez, drag cititor, este următoarea: Tu ce vrei să fi? Un învins sau un învingător?