În seara asta simt
Mereu am căutat sensul vieții și am ajuns să mă pierd în detalii. Ne îmbarcăm la drum fără să știm de ce și care e destinația și totuși nimic nu se întâmplă la nimereală. Creștem, ne maturizăm, învățăm să fim oameni mai buni ca în momentul în care punem capul pe pernă să adormim împăcați cu cine suntem. Învățăm ce înseamnă frustrarea și strigătul gâtuit pe care îl avem deseori este ultimul act de comunicare. Speranța moare ultima deoarece ne place să îi prelungim viața cu scenarii înduioșătoare, minciunile unei inimi triste, și totuși ne ridicăm, ne scuturăm cămașa și mergem înainte.
Am învățat că nu trăiesc doar ca să mor, ci trăiesc ca moartea să fie ultimul lucru care mă poate speria. Am mai învățat că iubirea face orice poveste demnă de a fi spusă mai departe. Un fel de iubire ce există în fiecare pentru că suntem creați cu și prin iubire de cineva care nu a urât niciodată. Totuși, noi oamenii avem tendința să ne urâm reciproc, deseori ajungem să ne urâm pe noi înșine.
Am crescut comparându-mă cu fericirea altora fără să mă gândesc la drumul pe care a trebuit să îl parcurgă fiecare să fie fericit. M-am urât pentru că nu vedeam deseori lumina de la capătul tunelului, credeam că nu o să ies niciodată din întunericul în care mă aflam. Mi-a fost mereu rușine de trecutul meu, dar totuși o să îl povestesc oricui ar vrea să îl audă, fără să îl îndulcesc cu ipocrizie și milă. Nu o să îmi las trecutul să îmi amărască viitorul și oricât aș fi de bună la cuvinte, nu voi reuși niciodată să îl rescriu, dar pot să trăiesc pentru prezent, sper ca această carte să o joc cum trebuie.
Mereu am căutat un erou în persoanele din jurul meu, un erou care să mă salveze mereu când sunt în primejdie, un erou care să fie prezent atunci când trimit semnalul, un erou care să înțeleagă miraculos care e problema cu mine. Bineînțeles că nu am găsit o persoană în lumea asta care să joace acest rol, așa că am îmbrăcat pelerina și am pornit la drum alimentată de puterea lui Dumnezeu. Am și căzut ce e drept, nu există un drum lin și nu fur aripile nimănui ca să pot zbura. Sunt zile în care mă bucur și că planez, atâta timp cât nu cad mă simt în siguranță, dar orice tendință de a mai urca un pic reprezintă un efort în plus. Uneori mă dor aripile și îmi vine să renunț, dar atunci mă opresc un pic, mă odihnesc și continui să zbor când mă simt din nou în stare. Orice s-ar întâmpla, nu dau înapoi! Drumul e pe jumătate parcurs, nu e cale de întoarcere!
În seara asta simt că m-am împăcat cu mine. E ca și când te revezi cu un vechi prieten, sau regăsești o piesă care îți plăcea mult acum câțiva ani. În seara asta nu mai simt nevoia să impresionez sau să caut să fiu plăcută. În seara asta nu mai caut răspunsuri la întrebări. În seara asta nu mă mai uit cu rușine în spate. În seara asta mă iubesc.
